Cătălinei Dobre
dacă somnul şi-ar frânge coastele-n noi
în plin Cuptor
cu mustăţile lui lemnoase şi umede
lunecând pisiceşte
pe sub carnea alertă de-adolescenţi
dacă-ar găsi nodurile dureroase
şi planeta frământată
din piept
ţipătul din viscere
şi golul
poate
dacă ne-ar umple paharele
cu apă caldă şi pământ viu
atunci
ne-ar vorbi şi nouă Dumnezeu
Rânca, 2012
Uuuuuuuu Ranca…multumesc…you make me wanna cry. Poemul asta trezeste in mine exact atmosfera acelor zile superbe si a serii aceleia, pe care nu am s-o uit niciodata…
Momentele speciale trebuie imortalizate. Fiecare o face cum stie mai bine.
P.S. Abia astept urmatoarea discutie despre carti, filme si filosofie ;))
Se va intampla cand ne asteptam mai putin :>
Orice as spune nu poate sa cuprinda intreaga emotie. Ma inclin!
Multumesc, Ionut!
Poemul este rezultatul unei nopti ametitoare in care eu si Catalina am disecat in ritm alert probleme de ordin existential si multe altele 🙂